Lectura construiește personalitatea copiilor
Ana-Maria Popescu
Adesea se afirmă că cititul e la fel de natural ca și învățarea vorbirii și vine odată cu aceasta. Și totuși copiii nu pot învăța să citească singuri – a citi nu în sensul de a descifra cuvinte sau propoziții, abilitate ce vine odată cu învățarea alfabetului, ci de a avea capacitatea să descifreze mesajele și sensurile textelor pe care le parcurg.
A citi înseamnă a înțelege un text
Copiii nu pot învăța să citească doar intrând în contact cu cărțile, dar pot fi învățați foarte ușor să citească și să povestească. Mulți copii au abilități speciale, și nu e nevoie decât să li se dea permanent ocazii și oportunități să exerseze. Unii copii, însă, învață mai greu să descifreze textele. Și într-un caz și în celălalt, cititul trebuie să le fie predat copiilor explicit și sistematic. Felul cum citesc determina formarea de mai târziu a personalității copiilor. Toată viața li se va cere să fie creativi și să aibă imaginație, iar în copilărie poveștile sunt unul dintre cele mai bune exerciții de imaginație și creativitate.
Lectura, joc și timp liber de calitate
Dacă părinții nu mai au disponibilitate, sau nu au formația necesara ca să poată să le împărtășească copiilor lor dragostea pentru cărți, o alternativă sunt cluburile de lectură. Când textele sunt parcurse împreună cu mai mulți copii, iar un instructor îi învață inventând jocuri și punându-i să fie personaje și povestitori, uneori actori, alteori creatori, atunci cititul se transformă într-o adevărată distracție. Și cu cât copiii sunt mai mici, cu atât învățarea cititului va fi mai naturală, iar școala nu va mai fi însoțită de veșnicul chin în fața mormanului de manuale, părinții și profesorii nu se vor mai lovi de bariera refuzului de a citi și poate vom auzi din ce în ce mai puțin replica „copiii nu mai citesc!”.
Programele și atelierele extrașcolare îi aduc pe copii într-un spațiu neconvențional, unde vin pentru că vor, nu pentru că trebuie sau sunt aduși de părinți. De cele mai multe ori, copiii sunt inhibați de cadre și metode formale, asa încât refuzul vine la fel de natural ca orice respingere a unui lucru impus. Mai ales că sistemul românesc de învățământ este încă tributar tradiției, iar programa este atât de stufoasa, încât profesorii nu au timp să iasă în afara curriculei școlare. Manualele încă sunt întocmite după vechiul canon, și multe dintre texte nu sunt adecvate lumii copiilor de azi. Mai mult, pare că nu se mai ia în seamă exact rostul și rolul literaturii, acela de a provoca imaginația, de a oferi încântare și plăcere. Se ignora aproape total statutul de arta al literaturii. De aceea copiilor nu ar trebui li se impună lecturi, ci ar trebui să li se dea argumentele și să le fie create contexte unde să citească „de bună voie și nesiliți de nimeni”.
De ce e necesară lectura în afara școlii?
Copiii care vin la un club de lectură pot învăța să citească printr-o mulțime de activități diverse ce presupun lecturi individuale sau în grup, tehnici prin care copiii învață să construiască narativ, storytelling, prin jocuri bazate pe elemente din povești sau textele literare, prin discuții despre poveștile, personajele și temele preferate, ținând jurnale, compunând după reguli și convenții, singuri sau în echipe, și chiar povestind despre ei înșiși, despre pasiunile pe care le au și colaborând practic la proiecte comune. Toate aceste activități nu pot fi făcute în cadrul timpului constrângător și limitat de la școală. Față de „regimul” din clasă, în orele de la club copiii au libertate de explorare, de alegere și cel mai adesea sunt captivați tocmai de subiectele care-i intrigă cel mai tare.
Și pentru profesori lucrul în spații extrașcolare este o mare șansă pentru că le oferă acestora posibilitatea și libertatea de a lucra cu copiii în moduri foarte diferite față de lecțiile de la școală. Atmosfera relaxată, distractivă care se creează în timpul atelierelor extrașcolare permite instructorilor să speculeze și latura socială a literaturii: un bun prilej în care copiii pot învăța să socializeze.
Și, evident, cel mai important aspect al programelor extrașcolare este că pur și simplu le dă copiilor o ocazie din ce în ce mai rara în zilele noastre: aceea de a citi. Majoritatea copiilor citesc doar câteva minute pe zi, și au puțin ocazia să citească în timpul orelor de la școală.
Fonetica, fluența, vocabularul și înțelegerea textului se dobândesc odată cu învățarea deprinderii de a citi. Profesorul poate propune mai multe tipuri de lecturi din care copiii pot alege în funcție de preferințe, dar mai ales pot combina activitățile literare cu cele din viața de zi cu zi – de exemplu, citirea și rescrierea rețetelor sau viselor folosind convenții literare, chiar discuții despre modă și cinema. Pe de altă parte, întrebându-i pe copii despre preocupările și preferințele lor, profesorii pot face o evaluare a fiecărui copil în parte și pot astfel avea feed-back permanent. De cele mai multe ori, copiii povestesc ce anume fac la grădiniță sau la școală, dar, nefiind cenzurați de cadrul formal, ei simt nevoia să povestească și să precizeze totodată și ce li se pare interesant și ce anume le place mai mult. Astfel, cititul are șanse să devină o activitate de lungă durată, chiar pentru toată viața dacă este făcut cu plăcere.
De ce mai e nevoie de lectura în epoca virtualului?
Ana-maria Popescu
Există și opinii conform cărora lectura nu mai e de niciun folos, ba mai mult, că le răpește copiilor un timp prețios ce poate fi umplut cu lucruri utile.
În primii ani de viață în preajma copiilor sunt mai tot timpul cărți, cu pagini de colorat, cu desene atrăgătoare sau instructive. Părinții le cumpără pentru că acestea îi încântă pe micuți, dar îi și învață să coloreze, să deseneze, învață cuvinte noi.
După ce micuții devin școlari, însă, părinții se implică tot mai puțin în alegerea cărților, lăsând asta în seama profesorilor și a programei școlare. Iar dacă mai aleg câteodată cărți, le achiziționează mai degrabă pe cele de cultură generală, selectate tot după criteriul utilității deși intenția este de a le face plăcere micuților: enciclopedii, cărți de istorie, cărțile cu „de ce?-uri”, invenții, curiozități.
Cât privește activitățile extrașcolare, părinții le umplu micuților timpul cu sport, limbi străine, informatică și, cel mult, arte plastice. De uită de literatură?
Cât timp copiii sunt mici părinții cred că e simplu să alegi „literatură pentru copii”. Când micuții merg la școală, literatura e privită de toată lumea ca disciplină școlară, ignorându-se adesea total latura artistică a acesteia. Însă e foarte important să-i învățăm pe copii că literatura este o artă, esențială în formarea și educația lor. Mai ales că lumea de azi nu a dat la o parte câtuși de puțin valori precum imaginația, creativitatea, originalitatea. Ba, din contră, le-a ridicat la rang și mai înalt, făcând din ele condiții ale reușitei profesionale. Cândva literatura era domeniul cel mai bun pentru exersarea și cultivarea acestor calități. În plus, a fi educat nu înseamnă doar a fi pregătit într-o profesie, ci a avea o personalitate complexă.
Literatura este cel mai extraordinar depozit de cuvinte. Nicăieri vocabularul nu este mai bogat și mai ușor de învățat și de exersat. Lumea reală este descrisă și înscrisă în textele literare. Le oferă copiilor modele și îi pregătește pentru viață mai mult decât orice trainer sau coach (e cea mai bună metodă de inițiere în marile probleme ale vieții: prietenia, dragostea, moartea, suferința, familia). Îi ajută să se cunoască pe ei înșiși pentru că emoțiile de cititor sunt autentice și trăite în mod direct. Descoperă lumea, dar mai ales diversitatea culturală. De multe ori, copiii își doresc să învețe limbi străine datorită cărților și de dragul eroilor lor preferați. Literatura e ca orice joc virtual, construiește lumi și aventuri și-l invită pe micul cititor să le descopere și nu-l lasă se plictisească. Ba mai mult, îl provoacă să-și pună în priză imaginația, fantezia. Și e încă o mare calitate să te numeri printre cei care reușesc să facă diferența între valoare și non-valoare, între autentic și kitch, între banal și frumos, adică să posezi ceva simț estetic.
„Orăşelul drăguţ din mare”
Un drum prin nori, cu un aparat magic, care zboară ca gândul şi ca vântul, ne duce în fiecare vacanţă în orăşelul mării, auriu, parfumat şi liber. Așa arată Monaco desprins din mintea, dar mai ales din sufletul unor copii (Ana mică, 4 ani, Maria, 8 ani, David, 8 ani) care-și petrec vacanțele în țara mică mică de lângă mare.
Text: Ana Mare
Ana mare: Acum că ne revedem după vacanță, ce-mi mai povestiți și mie frumos?
David: Eu nu mai ştiu nimic despre Monaco. Nu îmi mai amintesc nimic.
Maria: Cum să nu mai ştii nimic despre Monaco, doar ai fost în vacanţa asta la Monaco!!! Eu ştiu tot ce am făcut. Îmi amintesc absolut tot.
Ana mare: Să scriem atunci despre Monaco. Cum începem? Cum am zis că încep poveştile?
Maria: A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti…
Ana mică: Eu desenez ceva din Monaco.
Maria: Desnează-ne marea. Chiar, marea! Sau locul de joacă.
Ana mare: Cine începe?
Maria: …au fost odată trei copii, pe nume David, Ana şi Maria, care obişnuiau să meargă în Monaco în vacanţe.
Ana mare: Cum a fost primul drum al copiilor spre Monaco? Ce vă amintiţi?
Maria: Turbulenţe...
David: Îmi amitesc că am adormit în avion.
Ana mică: Am făcut lecţii în avion.
Ana mare: Îmi spuneți și mie ce este de fapt un avion?
Maria: Este un aparat de zbor care merge pe deasupra norilor, mai ales când se zboară din România în alte ţări.
David: Avionul este un aparat care zboară odată cu timpul. Precum calul lui Făt-Frumos, ca vântul şi ca gândul.
Ana mică: Ne folosește avionul ca să ne ducă în vacanţă.
David: Şi când ai treburi în altă ţară, tot avionul te duce, maşina face prea mult.
Ana mare: Unde staţi în Monaco?
Maria: Stăm într-un apartament mic, cu ferestrele care dau spre o terasă în camera lui tati şi a lui mami, cu 4 paturi suprapuse în camera copiilor, cu două băi şi o bucătăriuţă mică.
Ana mare: Ce vedeţi pe fereastră?
Maria: Marea, plaja, vapoarele de croazieră, blocurile.
David: Și alte chestii.
Ana mare: Unde vă jucaţi şi cum vă jucaţi?
Maria: Ne jucăm cu jucăriile din camera noastră sau ne jucăm în parc.
David: Eu de obicei merg pe plajă şi mă joc, uneori stau în casă şi mă joc pur şi simplu.
Ana mică: Eu mă zoc cu zucăriile mele de acasă şi ies şi la parc şi la plimbare. Şi mă zoc chiar şi la mare.
Ana mare: Aveţi și prieteni?
Maria: Da. A. şi R.
David: Nu mai am niciun prieten.
Ana mică: Tot A şi R.
Ana mare: Vă place să aveţi prieteni?
Maria, David, Ana mică: Daaa!
Ana mare: De ce?
Maria: Pentru că putem să ne jucăm cu ei, să ne distrăm, să mergem la restaurant.
David: Pentru că nu mă plictisesc când am cu cine să mă joc.
Ana mică: Mă distrez atunci când mă zoc cu prietenii mei.
David: O să mă mut la Monaco la școală şi o să fac franceză şi o să mai ştiu doar puţină română.
Maria: Şi eu o să fac şcoala cu David.
Ana mare: Dar ce vă place cel mai mult şi cel mai mult la Monaco?
Maria: Cel mai mult îmi place cazinoul?
David: Şi mie cel mai mult şi cel mai mult îmi place cazinoul, şi seara când mă culc.
Ana mare: Ce este acela cazinou?
Maria: Eu ştiu de ce n-au voie copiii la cazinou. Pentru că sunt oameni care fumează, oameni beţi, se joacă jocuri de noroc şi se câştigă bani mulţi.
Ana mare: Atunci voi ce căutaţi la cazinou şi de ce vă place?
David: N-ai înțeles, Ana! Noi putem să mergem la cazinou, dar nu intrăm înăuntru la jocuri, doar mergem să mâncăm. Mai ales îngheţată. Și cazionoul seamănă cu o înghețată uriașă colorată.
Ana mare: Și cea mai frumoasă amintire a voastră din Monaco?
Maria: Am fost cu familia prin multe locuri, m-am distrat, am cumpărat multe lucruri şi am intrat în mare.
Ana mică: La fel ca Maria.
David: Îmi place seara la Monaco pentru că pot dormi cu mami şi tati în aceeaşi cameră.
Ana mică: Ana, am terminat desenul de la Monaco.
Ana mare: Poţi să ne povesteşti ce ai desenat?
Ana mică: Aici este un spectacol. Aici e o uşă magică care te duce direct în mijlocul spectacolului. Aici lângă ușă este marea şi lângă mare un copac în care sunt banane. Aici, mai sus, sunt luminile care se aprind când începe spectacolul. Şi câteodată uşa poate să se deschidă către mare. De-adevăratelea!
Ana mare: Te cred. Dar văd şi un personaj aici în desen. Cine este?
Ana mică: Sofia. Sofia care dansează.
Ana mare: Cine este Sofia?
Ana mică: Prietena mea din poveste.
Ana mare: Mi-a plăcut tare tare ce mi-ați povestit despre Monaco. Dacă ar fi să îl descriem cu o singură culoare, ce culoare i-ați da?
Maria: Roşu. Pentru că simbolul lor e roşu ca şi steagul. Și ca sosul de la pizza de la restaurant.
David: Nu pot doar cu o culoare. Îți dau mai multe. Alb, cerul. Albastru, marea. Galben, nisipul. Gri, strada.
Ana mică: Auriu. Monaco e auriu. Pentru că străluceşte tot timpul.
Ana mare: Și un parfum. Cum miroase Monaco?
David: Miroase ca marea.
Maria: Miroase ca plamierii. Am băut suc de palmier odată mai demult în Tunisia şi avea un gust dulce ca de ananas. Așa e Monaco.
Ana mare: Îmi spuneţi câte un secret al vostru legat de Monaco?
Ana mică: La Monaco îmi place cel mai mult. Pentru că este foarte aproape marea.
Maria: Știi ce-mi place, Ana? Că simt că sunt mai liberă acolo. Sunt cea mai liberă.
David: Am cele mai puţine reguli de respectat la Monaco. De fapt, aproape niciuna, doar una de fapt.
Ana mare: Și până la urmă nu mi-ați povestit despre locul de joacă de la Monaco?
Maria: E plictisitor. Are doar o barcă.
David: Nu-mi place, așa e, e plictisitor.
Ana mare: Cum ar trebui să fie un loc de joacă ca să vă placă vouă?
David: Să fie mai mare, mai distractiv şi cu mai multe lucruri.
Maria: Mai gigantic. Cu multe jocuri electrice. Nisipul să fie magic.
David: Şi Maria să dispară.
Ana mare: Se poate asta în realitate?
Maria, David, Ana mică: Nuuu!
Ana mare: Dar într-o poveste se poate?
David, Maria: Daaaa.
Ați vrea să trăiți într-o poveste?
Maria: Da, dar nu mereu.
David: Într-un timp.
Ana mică: Câteodată. În bucăți de poveste.
Ana mare: Care e ultimul vis pe care l-ați avut la Monaco?
Maria: Am visat că am mers cu şcoala la mare la Monaco, acolo era un circ şi ne-am dus cu toţii la circ, era şi David şi Ana, şi am văzut un claun care îşi apăsa năsucul lui cel roşu şi făcea bip bip bip…
David: N-am visat nimic. Adică de fapt nu mai ştiu. Nu țin minte visele.
Ana mică: Am visat că mami era frumoasă şi era peste tot, aranjată frumos.
Ana mare: Dacă aţi scrie o poveste despre Monaco, cum aţi numi-o?
David: Monaco cel magic.
Maria: Orăşelul dulce Monaco.
Ana mică: Micul Monaco.
Principatul Monaco
Cunoscut cu numele de Munegu în dialectul local, este a doua cea mai mică țară din lume, situată între Marea Mediterană și Franța, pe Riviera franceză sau Coasta de Azur. Constând mai ales din vechiul oraș Monaco și zonele construite ulterior, este și cea mai dens populată țară din lume.
De asemenea, este al doilea mic stat independent ca mărime din lume, după Vatican. Se află pe coasta mediteraneeană, la 18 km est de Nisa, aproape de frontiera cu Italia. Este înconjurat pe trei laturi de regiunea franceză Provence–Alpes–Côte d'Azur, iar relieful său constă într-o plajă lungă și dealuri abrupte care se înalță până la 63m peste nivelul mării.
Monaco este iubit pentru peisajul minunat și mai ales pentru clima însorită. Temperatura minimă medie este în ianuarie de 8°C, iar în iulie 26 °C.
Despre lectură
Lectura în epoca virtualului
Monaco mon amour
Bulevardul Dimitrie Cantemir nr. 18, bloc 7, scara 5, ap. 129, interfon 129
Telefon: 0723 163 634 E-mail: office@ copiiicitesc.ro
© 2015 Gobuki